Nu ma mai iubeste ca la inceput...stop, esti pe cale sa faci o greseala!

Spaima rutinei nu asteapta prea mult, si se poate instala chiar si dupa o luna de relatie. Este momentul in care ti se pare ca repeti ceea ce ai facut ieri, alaltaieri si cu doua saptamani in urma. Cand te indragostesti totul e minunat: el e cel mai tandru, mai frumos si puternic barbat, dragostea voastra e ca-n filme, viata e frumoasa si nimic nu conteaza mai mult decat dragostea voastra. Munceste ca un nebun sa aveti un camin confortabil, totul este iertat, totul este imbracat in matase si culori pastelate.

Daca punem la socoteala si surprizele pe care ti le face din 2 in 2 zile, florile pe care nu uita sa ti le daruiasca si cele cateva telefoane pe zi doar ca sa te intrebe ce faci, tabloul e complet: cine isi poate dori mai mult de la un barbat?

Insa, dupa o vreme, cand lucrurile s-au mai asezat, cand dragostea voastra e ceva mai mult decat dragoste, e casnicie, prietenie, parteneriat social de crestere a copiilor nabadaiosi, te trezesti intr-o buna zi ca incepi sa observi defectele. Si nu le mai imbraci in culorile pastelate. Sforaitul e sforait si e enervant, spartul paharelor e doar inceputul catastrofelor pricinuite de neindemanare, adormitul in momentele cheie devine brusc dovada de indiferenta. Si nu numai ca-i vezi defectele astea si altele in plus, incepi chiar sa dramatizezi "Nu-i mai pasa de mine, nu mi-a mai luat o floare de nu stiu cand, iar anul trecut, daca nu bateam eu 20 de apropouri, uita ca e ziua mea! pur si simplu nu-l mai interesez, nu ma mai iubeste cum ma iubea." Te recunosti in aceste randuri?

Ei bine, trebuie sa stii ca orice femeie, oricat ar fi ea de puternica, este o mare consumatoare de romane siropoase de dragoste. Si orice femeie, mai ales dupa mai multi ani petrecuti cu un barbat, nu are cum sa nu se gandeasca la rutina care omoara dragostea. De fapt, e mai mult teama ca ea, femeia, nu mai e ca la inceput si ca lui, barbatului, asta s-ar putea sa nu-i mai placa. 

In loc sa-i spui ca te simti nesigura, dai vina pe rutina, pe defecte, incerci sa arunci totul in spatele lui.

Iata adevarul!

Cand dragostea patimasa devine mai calma, cand dorinta ramane vie, dar e insotita de prietenie, cand cei doi indragostiti pot sta impreuna pur si simplu, fara sa-si faca declaratii sau avansuri, fara sa se intrebe daca se iubesc sau nu, dragostea e adevarata si este de cele mai multe ori, asa cum scrie la carte: "Pana cand moartea ne va desparti". Cu bune si cu rele, cu sanatate si boli, cu greutati si bucurii. Nu te mai iubeste ca pe vremuri, e drept, nu mai face nebunii in miez de noapte sa-ti demonstreze ceva anume. Ceea ce era de dovedit a fost dovedit. Are defecte, e adevarat, dar, in loc sa-l banuiesti, sa-l cicalesti si sa-i ceri alte si alte dovezi de iubire, mai bine urmareste intr-o zi, in tacere, ce face! Si ai sa-ti dai seama, surprinsa, ca tot ce face, face si cu tine in gand.

Vi s-a intamplat sa treceti prin asta? Cum ati reusit sa treceti peste rutina?